Răsfrângeri din visul copilăriei

O primă amintire pe care o am, sumbră, este cea în care la varsta de 2 ani am avut un vis.

Se făcea că mă mușca un șobolan de picioare prin crăpătura fotoliului, mult prea mare pentru mine, în care mă culcaseră ai mei.

De altfel, era atât de mare, sau eu eram atât de mică, încât îmi amintesc că nu ajungeam decât până la prima deschizatură a celor trei bucăți din care era construit.

M-am trezit plângând, urlând de fapt, de oroarea pe care mi-o produceau acele scarboșenii, mai mult decât o eventuală durere pe care, surprinzator pentru un vis, o simțisem atât de acut.

Sentimentul de oripilare trăit mi-a grozăvit sufletul în așa hal încât și acum îmi amintesc starea de scârbă și neputință, cumva, cu care m-am luptat preț de câteva, cine știe...clipe, secunde...

Ulterior, am întâmpinat o continuă nedumerire în privința faptului că-mi găseam părinții plângând. Foarte des. Aceiași șobolani (foarte vii doar în realitatea mea amorțită de fragezime în imaginație), părea că se fugăreau smintiți pe lada patului în care dormeau tatăl și mama mea. Ii vedeam și mă minunam doar de viteza cu care alergau pe mobilă.

Nu putem realiza la acea vârstă faptul că existența lor era și practic și teoretic posibilă doar în marșul funerarului care s-a dovedit a fi marcant pentru întreaga-mi viață. Și pentru întreaga lor viață.

Am aflat mai târziu că prevestisem, cumva, moartea fratelui meu.

Mi s-a spus că am plâns continuu, într-o anumită noapte, până în momentul în care ai mei au descoperit că datoria tânguirii mele consta în înștiințarea îndrumării "celeilalte jumătăți" către o altă lume. M-am liniștit instantaneu din momentul în care au descoperit "trecerea".

Au aprins lumina și-au realizat că s-a pierdut un alt drum. L-am numit așa pentru că moartea lui a reprezentat un alt drum. Pentru toți.

Și cu siguranță ar fi constituit un altul dacă ar fi trăit. Mi s-a povestit că tata a alergat cu picioarele goale prin zăpadă, prins atât de nenorocit, sărmanul, în febra disperării și-a speranței în același timp de-a mai putea salva ceva...

Cât ne-am fost alături l-am auzit repetând, uneori plângând: "mi l-au tăiat în bucăți"...

In urma autopsiei, doctorii comunismului vrând să afle ce s-a întâmplat au descoperit că nu se întâmplase decât un simplu experiment al unui vaccin, pe încă alți zeci dintre alți copii, cu toții decedați ulterior și la fel de "tăiați în bucăți".

Din acel moment, am fost atât de constransă de vinovăție și singurătate, încât mă regăseam în orice reproș la adresa oricărei nereușite și izbânde în același timp.

De atunci viața mea e o continuă luptă pe ambele fronturi. Uneori e pe multiple.

Un alt lucru pe care memoria mea îl tolerează, e joaca pe frontispiciul melopeei. Izbeam cu obstinație în golul fundurilor unor farfurii care aveau rolul de-a satura florile mamei cu apă.

Mă aflam pe un balcon al unui (al acelui) apartament, în părăsire deja, și eu descopeream fragmente armonice în ceramica obosită ale unora și altor amintiri. Și mama îmi întrerupea agasant trăirea armonică... Altul se răsfrânge asupra nedreptății.

M-am răsfrânt în neputința mamei și-n nefericirea tatălui. (Am mai spus-o, dar am simțit numai durere și neputință din ai mei. Mama n-a avut putere să se revolte pentru maniera în care i-a fost aranjată viața, tata n-a avut putere în fața neiubirii.

Bietul de el... A fost singurul care și-a târât încarceratul suflet prin ordinara mâzgă a amăgirii dragostei...)

Am fost pusă la un colț, cu fața strivită și sufocată de o panză de păianjen. Eram "condamnată" (nu-mi amintesc pentru ce), să stau nemișcată într-un ungher în care știu clar că mi-am pus problema dreptății. Mă aflam în garajul bunicului meu, "pedepsită" de către un alt copil, nu cu foarte mult mai mare decât mine, dar cu siguranță cu mai multă (așa-zisă) îndreptățire.

Am tolerat o astfel de pornire dictatorială doar pentru că am aderat, sincer, la "necunoștința de cauză". (Mă aflu în această necunoștință de cauză de când nu-mi puteam întinde mâna pentru a ajunge la întrerupatorul din dormitorul mamei. Și astfel, mă gaseam permanent într-un întuneric comun cu o teamă, mult prea nefirească pentru delicatețea și cruditatea acelei vârste.)

Am renunțat la "ascultare" în momentul în care plictisul a început să se strecoare și el în forfota neobositelor piciorușe ale gâzei.

Marie D.