Mai întâi a fost zâmbetul ...

Marie D.

Numai pentru ea, toată lumea e un balcon. Ei i se îngăduie să se încânte și să se veselească de blândețea lacrimilor văzduhului interzis.

Îngerii sunt cei care îi tăinuiesc bucuria, iar tot ei sunt cei care îi trădează priceperea și recunoașterea...

Când somnul i se îngănă cu liniștea visului, până și ecoul zilei apuse îi pizmuiește dulceața respirației.

Și umbra pasului ei prin iarbă sfidează și trândăvește semeția firicelelor văratice. Se prea poate să fi fost dăruită pentru a îmblânzi neputința unei tânguiri, pentru a alina disperarea căderii începutului.

Micul suflet îi e tânăr din trecut și își are prăbușirea în veșnicie... Nesfârșirea e soră cu aparența, cu iluzia.

Povestea începe cu mult înainte să fi existat povestitorii. Mai întâi a fost zâmbetul ...

S-au obosit în desfătare mult prea multe zâmbete lascive și mincinoase pentru a mai avea puterea de a-l recunoaște pe cel Adevărat.

S-au îmbulzit prea tare la gratitudine cele cu miros de vanitate și perfidie. N-au avut răbdarea Înțeleptului.

Când aștepți, e bine să speri și să corespunzi. Altfel, speranța e sufocată de aparență și îndoială. Iar corespondența e previzibil mistificată, denaturată. (Nu te îndoi de puterea îngerilor atârnați de cer! Nicidecum de cea a celor de pe pământ. Plânsul lor e mai sfâșietor și destăinuitor decât al celor cu aripi. Iar zâmbetul lor e povestea neatârnată, încă, nici de boltă.)

Nu doar din frumusețe, și-atât, și-a ales împământenirea Supremul. L-a iubit și a coborât pentru ea. Pentru cei ca ea. A cerut să simtă, să iubească, să privească, să aleagă, să zâmbească ca ea.

Nu-i ușor lucru să zâmbești ca un copil. Să alegi mancunul ca reprezentare a întregii tale lumi...

Încearcă să alegi ca un copil! Să vezi cât de mult “ai uitat”! Să vezi cât ți-ai robit trăirile (și alegerile) unor difuze și amăgitoare realități!

Niciodată nu alegem ceea ce trebuie. Niciodată!

Avem scris ce trebuie înfăptuit și tot ne pierdem în incantații obosite și înăbușite de “poate că nu-i așa!...”

Oare ce-ar trebui să ne lovească pentru a avea puterea să ne trezim din dezmatatul somn al indolenței și-al refuzului de-a zâmbi, așa cum ni s-a dat din pruncie? De ce un mancun nu-și păstrează originea și simplitatea?

Și firescul...

E atât de firesc să “ai lumea la picioare”! Cel puțin pentru ea. Un balcon.

Învață să nu uiți și să-ți regăsești universul în zâmbete și povești coborâte odată cu dorința și implorarea! Și amintește-ți și că aripile ți-au rămas în cer!