Florile albe din părul Irinei

Azi este vineri. Urmează joi și miercuri.

S-a întors cadranul de copilărie pe dos și mi-a arătat că timpul chiar are o fereastră prin care vezi unde ți-ai lăsat frișca de pe degete, strungăreața, fărâmele de pod în care te pitulai pentru a-ți roade (în liniște) unghiile, cămășuța aia lungă de noapte, care ți se învălmășea în porțelanul desculț al picioarelor, pistruii curioși, numărați precum dinții de lapte și, mai ales, florile de vară mărunțele pe care ți le înveșniceai cu șuvițele de năut.

Scăpai câte un clinchet de surâs după fiecare mâță care se ascundea, ca o prăpădită, de frica bunicului.

Și ne hlizeam de fiecare dată când ciuguleam din săpunărițele și violetele bunicii, pândind momentul în care ne puteam preface că scuipatul pe dosul petatelor, ne transforma în niște grațioase domnișoare.

Asta se întâmplă, adesea, în zilele de vineri, când toată lumea se trebăluia în așa fel încât puteam să inventăm trebăluiala noastră.

Am fost acolo, în taină, preț de o panseluță, și m-am plimbat cu sufletul îmbujorat prin curtea mică și îngrijită, am sărit gardul împrumutând cireșele din curtea palatului învecinat și m-am dat de-a dura, cu inima, pe scările pivniței în care am crezut că o inteligență ar fi mai rodnică, doar dacă s-ar izbi de o podină rece.

M-am uitat la visele noastre, cum se luau la bătaie, în timp ce păpușile ni se chinuiau pe sub canapele. Am rămas cu gâtul întins la nemuritoarele bunicii care se agățau în fiecare colț de cameră și-am pândit, o noapte întreagă din veșnicia de visare, marțianul ăla de orologiu care ne speria cu atâta răbdare.

Mi-am notat, pe fiecare clanță, câte uși imaginare am desenat cu capul în locul vitrinei și-am scuturat fiecare dantelă din rochițele de zâne. Și m-am întors, dar nu oricum, ci cu brațele pline de noi și cu umerii pudrați de florile albe din părul Irinei.

• Marie D.