Cucuiul iubirii

Gandindu-mă la un trecut, uneori mi se face milă de tânguirea unui biet însărcinat cu otrava așa-zisei iubiri. Au fost multe clipe in care stiu c-ar fi trebuit sa fug (si am si facut-o), dar de fiecare data era ceva care ma tragea inapoi, in acea bezna a nebuniei si-a distrugerii.

Disperarea lui chiar ma facea sa cred ca eu nu recunosc postamentul pe care a zidit el apelativul dragostei. Intr-o noapte si l-a zidit singur, direct in frunte, cu un bocanc.

Dupa un lung si ostenitor “tratament declarativ”, am adormit in neputinta epuizarii dobandite in urma atator crize discursive.

M-am trezit mult mai tarziu, intr-o liniste nefireasca deja si l-am descoperit pe sarguitorul amorului adormit si el langa pat, cu un foarte generos cucui pe care si-l faurise cu propriul bocanc.

'Da’,totusi, de ce?”am intrebat si eu, riscand de-a ma numara iaaar prin randul traitorilor ‘’prea marunti’’ in lumea trairilor ‘’prea marete...”Din prea multa...iubire, evident!...Evideeent!!! (la ce mi-o fi fost capul in toti anii astia?)...In niciun caz, nu din prea multa...nebunie, delir...

Ce spunea Publius in Tristele-i despre “cea pentru care si-a luat pedeapsa”?

Visatorului Rostand, carui copil salbatic ii e leagan sufletul? Salgar si Colma romanticului Ossian, despre ce lacrimi, din ce pricepere s-au invrednicit a indura?

Din ce-a nascocit Virgiliu imbierea in divin? Saadi, in ce-ntamplare, din care voie, a ras de-ar fi ales si-n moarte?...

Fara-n-doiala, doar dragalasenia clipei iubirii, a frumoaselor iubiri, pricinuieste capodopere. In rest, orice-i altceva, cauzeaza doar cucuie...