Amintirile copilăriei se regăsesc în rănile femeii din prezent

Zglobie, veselă și plină de entuziasm, așa cred că eram când am privit pentru prima oară viața.

Îmi amintesc un zâmbet șugubăț, dorința de a găsi ceva care să mă provoace în orice situație.

Puține amintiri s-au păstrat de atunci, însă printre ele este prima mea serbare de la creșă, mama îmi povestește și acum cu zâmbetul pe buze cum toată scena mi se părea plictisitoare, cum în mijlocul serbării m-am ridicat în picioare și am zis că e prea plictisitor pentru mine și că eu vreau să merg la mama.

Probabil a fost laitmotivul vieții mele, mereu m-am ridicat în picioare cu curaj când ceva a fost altfel decât mi-am dorit. De multe ori viață m-a așezat la loc, poate chiar în genunchi fară nici o explicație, dar n-a stins încă dorință de a mă ridica din nou.

Părinții mei, oameni simpli, dar cu personalități total opuse, mama un temperament vulcanic, luptător, o învingătoare prin definiție, lipsită de emoții și sentimente, o femeie al cărei destin nu pare a avea nimic în afara controlului ei, tata, un artist, o fire alcalină și blândă, un om al emoțiilor și al visării, un om forțat să trăiască un destin ales de cei din jur.

Nu am știut atunci, copil fiind, cât de mult va conta personalitatea lor în evoluția mea, nu îi puteam încă cataloga într-un fel sau altul, iar diferențele majore de personalitate n-au întârziat să aducă "roade".

Mama, o fetiță muncită și tracasată de mult prea devreme, copila unor oameni care au trăit într-un vârf de munte, departe de civilizație, curent electric sau mofturi.

Tata, un băiat răsfățat emoțional, crescut în alte condiții decente și mult mai departe de zona de sacrificiu atât fizic, cât și emoțional.

Dacă aș fi văzut de copil lucrurile atât de clar, ar fi fost foarte simplu, provocarea a fost să înțeleg ceva într-o lume care nimeni nu-mi explica nimic.

Acești doi oameni atât de diferiți, într-o formă sau alta, obligați mai mult de situația exterioară au decis să se căsătorească, și – la scurt timp - am apărut eu.

Nu știu dacă apariția mea i-a apropiat sau i-a îndepărtat mai mult, am însă confirmarea că lucrurile mergeau rău, mama continua să urce pe munte să-și ajute părinții, tata era forțat să facă la fel, deși miza câștigului financiar nu-l interesa deloc.

Știu din poveștile lor că tensiunea certurile și nemulțumirea erau majore de ambele părti, prima mea amintire de la trei ani e duminica în care, probabil într-o atmosferă de nervi și scandal, eu am căzut de pe un cărucior cu două roți cu capul peste un borcan cu sodă caustică.

Nu îmi amintesc multe, dar starea de haos, disperare și grabă o simt de parcă ar fi ieri. Și, într-adevăr, cioburile îmi atinseseră ochiul stâng, iar soda caustică afectase toată zona.

Probabil, era un semnal de alarmă pentru ca ei să-și mute atenția asupra mea, sau poate nu mai puteam vedea atâta drama în jur, sau poate era o plată a păcatului de a fi mereu în ceartă și scandal.

Cred cu tărie că a fost printre puținele momente care i-au pus în fața unui țel comun, acela de a-mi salva ochiul.

Cu spiritul ei luptător, mama a făcut rost de contactul celui mai bun profesor din România, iar tata s-a rugat mult, a ținut post negru, și lucurile au mers bine.

După mai multe intervenții, ochiul a fost salvat și vederea a rămas la 30 la sută.

Păcat că n-a fost un semnal de alarmă și comportamentul lor, în direcții diferire, m-a făcut să-mi doresc să-mi pierd vederea de tot și, cel puțin cea prin ochii sufletului, am pierdut-o curând. Pentru mult timp, a urmat doar ceață și negru.

Mi-a luat mult timp să găsesc cel mai bun "profesor", pe.mine însami. Singurul "oftalmolog" care mi-a adus lumina am fost chiar eu, dar mi-a luat mult timp să mă găsesc.

Nu-mi amintesc nimic din cei șapte ani pe care tata spune că i-a petrecut alături de mama pentru mine.

Îmi pare rău că de singurul efort pe care l-a făcut pentru mine nu-mi amintesc, ar conta mult acum în balanța amintirilor cu el, dar îi ofer oricum toate creditele pentru acei ani.

Vreau să-mi imaginez că pictam împreună, că ne jucam, vreau să cred că a existat și partea frumoasă. Știu, însă, că la sfârșitul fiecărei săptămâni începea drama, mama voia să ajungă la părinții ei, era de urcat un drum de 5 kilometri pe jos, încărcați cu bagaje, haine spălate și, probabil, cu mulți nervi.

Bunicul meu, un om haios și optimist, cunoscut pentru averea lui, avea câteva hectare de pământ care se munceau "by hand", o cireadă de vaci și câteva sute de oi.

O priveliște departe de gusturile tatălui meu, ai cărui părinți au reușit să păcălească munca fizică atât de dură.

Când am împlinit cei 7 ani, a venit și ineviatabilul divorț, erau amândoi epuizați de percepțiile atât de diferite, mama sătulă de un bărbat fară ambiție cum îl vedea pe tata, tata sătul de lipsa confortului, de lipsa timpului pentru artă, și de munca fizică.

Deși sunt sigură că și-au dorit amândoi în egala măsură divorțul, mama a început o nouă luptă, o luptă aprigă și directă cu tata, o luptă în care ba era blamat că pleacă, ba era făcut singurul vinovat, ba era făcut să regrete că a plecat.

Din motive de lipsă de armament, pentru mulți ani eu am fost pe post de armă și am avut chiar multe gloanțe, a durat ceva până chiar eu să mă opun "atacului".

Drama a crescut exponențial în momentul în care, în timpul divorțului, din cauza unui atac cerebral, a murit și bunica mea, mama mamei mele. Brusc am rămas eu, ea și bunicul, cu un volum mai mare de probleme, cu o stare psihică alterată la maximum, dar cu un volum în creștere de responsabilități.

Cred că e lesne de înțeles cum resimte un copil de șapte ani o situație de genul ăsta.

Casa, care ar fi trebuit să fie locul în care te întorci cu plăcere, a devenit cel mai negru coșmar, zilnic după școală veneam acasă, făceam curățenie, uneori mâncare, și apoi așteptam cu groază sunetul tocurilor mamei, le auzeam și știam că urneaza coșmarul.

Intra în casă și începea scandalul, nimic nu era bine, absolut orice făceam avea ca răsplată o bătaie sau cel puțin câteva palme.

Dacă nu eram de vină că a plecat tata, și că eu sunt ca el, eram de vină că o distrug pe ea psihic, explicația era că nu e nimeni ca mine atât de rău, zilnic auzeam doar "uită-te la x, uita-te la y, cât sunt de buni, nu-i nimeni ca tine", și mergeam în cameră, plângeam și mă ambiționam să fiu perfectă măcar începând de a doua zi.

Așa încât făceam curățenie mai bine, găteam mai mult, îi scriam poezii, îl vorbeam de rău pe tata, mă vedeam cu el pe ascuns, făceam orice doar să îi aduc fericirea pe chip.

Am avut de mică un spirit întreprinzător, iar atunci, disperară să primesc un gram de apreciere, m-am împrietenit cu vânzătoarea magazinului din colț, mergeam pe la ea în fiecare zi după scoală, iar ea îmi dădea cadou toate obiectele cu defect, pe care eu i le aduceam mamei, pe lângă masă, scrisoare și curățenie, acum aveam și un cadou.

Eram și cea mai bună din clasă, și mergeam și la bunicul în fiecare weekend, la fel - pe jos 5 kilometri - fără să comentez.

Nu știu dacă păream fericita, dar știu că, în interiorul meu, confuzia, deznădejdea și dezamăgirea față de propria mea existență creșteau zilnic.

Nivelul de anxietate era atât de mare încât mă trezeam cu pieptul bubuind și fară a putea explica cuiva, oricui, ce mi se întâmplă.

Începuse, probabil, să intervină invidia, sau macar dorința de a înțelege cum e la alții, știu că ascultam prin perete ce vorbeau vecinii mei, și - cel mai probabil - îmi spuneam că eu nu merit asemenea tratament.

Mă uitam, la îndemnul mamei, la restul copiilor și îmi spuneam da, e evident că ei merită afecțiune, dacă nu găseam alte atribute care meritau apreciere, știu că mă uitam la cele fizice, da, e atât de frumoasă, e clar că merită afecțiune.

La școală, nu aveam cum să las să iasă la iveală ceva din ceea ce simțeam, pentru că mama îmi spusese că ea uneori vine și se uită pe geam, iar eu, în teroarea pe care o trăiam să nu o supăr, știu că devenisem "perfectă" , nu vorbeam, nu exageram cu joaca, învățam foarte bine, pe ea o calmam, o înțelegeam, pe tata îl menajam și agream discuțiile peiorative la adresa mamei.

Eram cu toții "bine" cumva, eu încurajam divorțul, aveam grija să-și primească fiecare dreptatea și, așa, au trecut anii.

Însă, pe cât de tăcută devenisem, pe cât de "perfecta" și înțelegătoare, haosul din sufletul meu atingea cote inimaginabile.

Aveam disperată nevoie ca cineva să valideze cumva ce simt, disperata nevoie de afecțiune (deși nu știam asta atunci), cred că vina pe care o resimțeam mă omora încet, dar sigur, aveam certitudinea că tot răul e doar din vina mea, eu mă născusem, cumva, atât de defect, încât doar atât și doar așa meritam.

Am început să mă rog, să țin post negru, să fug cu trenul la o mănăstire, unde înconjuram în coate și în genunchi biserica și mă rugam să mă înțeleg bine cu mama, mă rugam, plângeam, munceam, învățam și cam asta era viața mea zilnică.

Într-o duminică, venind de la bunicu, și fiind foarte obosită, țin minte că mi-am zis nu mai citesc a doua parte din povestea "Fluierul ciobănașului", mizând pe faptul că voi avea atât noroc încât să nu mă asculte chiar din a doua parte.

Ei bine, pentru că "de ce ți-e frica de aia nu scapi", așa am luat primul 4, nota care mi-a făcut foarte mult rău.

Așa, în acel an nu am mai luat premiul întăi și a urmat cea mai grea pedeapsă. Mama m-a lăsat singură la bunicul drept pedeapsă că nu am mai luat premiul întăi. Așa am cunoscut o emoție nouă, abandonul.

Au urmat 3 luni singură cu bunicul, ziua cu oile și vacile la câmp și seara făcând curățenie și mâncare, atât cât puteam, dar cu un gând negru care mă urmarea ... am fost abandonată și asta pentru că n-am fost suficient de bună.

Nu-i nimic, voi fi mai bună, voi face mai bine, voi fi perfectă cu adevărat!

Mă durea, mă înăbușeam în propria suferință, pe care nu o înțelegeam, erau ore și zile în care mă uitam la animaluțele alea și reflectam, voi fi mai bună, voi fi perfectă ...

Îmi lipsea tata, mă gândeam că va veni să mă salveze, dar faptul că nu a apărut niciodată îmi confirma doar cât sunt de defectă și cât de mult merit tot ce trăiesc?

PS: Povestea va continua prin ochii adolescentei transformate prematur în femeie

L.