O știam atât de bine, îmi era atat de familiară. Îmi fusese cea mai bună prietenă, confidentă și chiar iubită, așa cum o strigam în conversațiile mele imaginare.
Recunosc, am iubit-o, am strâns-o în brațe, am urât-o și am alungat-o. Așa simțeam, așa voiam, asa credeam: o iluzie! Dar nu a plecat! Cumva se lipise de inima mea și încercam să o accept. Era parte din viața mea!
Într-o zi, mi-am propus să văd dincolo de zidul pe care îl pusese în jurul meu.
Habar nu aveam cât sunt de vulnerabilă, dar eu, cea de atunci, credeam că sunt orice, dar ceea ce nu știam era să fiu femeie cu tot ceea ce presupune.
Nu mă refer la corpul fizic, acolo știam perfect ceea ce văd în oglindă, chiar dacă era un sacrificiu permanent pentru perfecțiune prin dans, fitness, masaje, înfometare… Îmi știam fiecare centimetru de piele, fiecare strat muscular.
Ironia este că oglinda nu mă arăta vreodată perfectă, nu eram suficienta!
Toată viața văzusem doar ce era în oglindă și nu auzeam niciun sunet al inimii care urla după iubire, propria iubire, iubirea de sine!
Un chin continuu, o mutilare psihică și o maltratare fizică, doar pentru a vedea distorsionat ceea ce nu sunt.
Și a venit acel moment de tăcere, de liniște și am crezut că visez.
Tânjeam după iubire, dar nu pentru mine, așa cum ar fi contat de fapt să simt iubirea, ci pentru un el, oricare ar fi fost acesta.
Blamam singurătatea, spărsesem bariera și deja ceream iubire.
Avusesem alegeri de făcut în viața personală și mereu găseam scuze. Nu trebuie să bifez o listă și să mă iau dupa vocea inimii! Care inimă? Cea pe care nu o ascultam? Cum aș putea aș fi putut să o aud când de fapt mintea mea dicta în toate alegerile cu un pragmatism exacerbat.
Alegeri? Zâmbesc acum, privind in urma. Cele mai bune alegeri din viața personală au fost pentru plăcerile trupești. Acolo stiam să fac o selecție de masculi în călduri, pe criterii subiective, și să ofer cui, când și cum voiam eu.
Plăcerea trupească nu este fericire.
Compromisurile cu propria fericire te epuizează moral și psihic, și chiar degradează tot ceea ce ești! Nu știam că, de fapt, mai mult decât iubirea de sine, lipsea stima și respectul față de mine.
Decembrie 2008 ar fi trebuit sa fie luna magiei si a miracolelo. Nu crezusem vreodată în Moș Crăciun, dar singura mea dorință scrisă a fost sa îl găsesc pe el.
Mă simțeam abandonată, dar nu mai voiam să fiu singură.
Nici nu mi-am dat seama că, de fapt, cerusem Universului o iluzie.
În forfota sărbătorilor, în goana după cadouri, eu speram să primesc “cadoul meu” neprețuit.
Se spune ca atunci când ceri ceva, orice, trebuie să fii conștient, să simți, să trăiești ca și cum l-ai avea deja și se întamplă.
Forțele energetice din Universul imens atrag ceea ce simți și materializează in realitate.
Nu știam atunci să cer, ci doar am vrut sa fug de singurătate, să o dezlipesc de corpul meu, de casa mea, să o anihilez complet din viața mea cu orice preț.
Mă simțeam pregatită să traiesc fără singurătate, mă simțeam capabilă să fac loc în viața mea după ani de solitudine în care doar visele mă transportau, în fiecare noapte, cu ajutorul somniferelor, spre ceea ce aș fi dorit: în bratele unui bărbat seara, să aud “Te iubesc!” dimineața, să aparțin cuiva.
Numai că o declarație de iubire fără reciprocitate este o iluzie.
Și a apărut, la mijlocul lui decembrie 2008. Nu era vis, ci realitate, dar de fapt doar o iluzie.
